În brațele Universului

Azi e luni și lună plină,
Cu ochi mari ca de felină,
Ea privește adânc în stele,
Și se-ntreabă ce-i cu ele...

"Astăzi chiar sunt fericită"
"Toate grijile în spate"
"Nimic nu mă mai agită"
"Și simt în mine clarite"

Și lin privirea își coboară,
Spre inima ce-n piept îi bate
Cu o inocență de fecioară,
Un sân gingaș afară-și scoate.

 

"Azi mă simt ca o zeiță"

"Un gând în cuget și-n destin"

"La sânul meu e Universul"

"Și-n brațe infinitu-l țin"

Și-ncet privirea își ridică,

Gingașă și dezvelită,

Privind spre galaxii și stele,

Printre lacrimi și mistere,

Ea zâmbește fericită.

Închide ochii încet-încet,

Și visele o fură lent.

Ah, ce dulce și senină,

Doarme dulce și suspină,

Doarme luna pe cer plină,

Dorm și florile în grădină,

Și pe Pământ e numai tihnă.

Din dorințele ascunse,

Un poet de altă dată,

Peste vise nepătrunse,

În somn astăzi i se-arată

Și o privește în ochi, blând,

O ia de mână, tremurând,

Printre lacrimi, cald spunând:

"La pieptul tău, ca un copil,"

"Aș vrea să sorb din tine, lin,"

"Să te mângâi, să suspin,"

"Să-ți mușc buzele gentil"

"Și-n brațe cu dor să te țin."

Și ea c-un dor nespus în glas,

Și multe lacrimi pe obraz,

Îi șoptește încet, suav:

"Cu tot ce sunt, cu tot ce ești"

"În vise calde și-n povești"

"La piept aș vrea ca să te țin"

"Să pășim prin viață, lin"

"Cu dorințe, dor și pace"

"La fel ca stelele pe cer"

"Să ne pierdem în romanțe"

"Și să luminăm mereu"

"Chiar de drumul e prea greu"

"Peste doruri necuprinse"

"Peste tot ce azi simțim"

"În iubire și-n dorință"

"Amândoi să dăinuim"

Și-ntinse gura-i doritoare,

Spre gura lui care ardea,

Și-n brațele la fel de calde,

Cu focul dragostei ce arde,

Ea gingașă se-adăpostea.

Transcendența iubirii

O iubire a conștiinței,
Cu șoapte dulci și vise lungi,
Cu gândul clipelor rămase.
Și dorul care mișcă munți.

E o atracție ciudată,
E un gând de nedescris,
E iubirea noastră toată,
Pe falnicele culmi de vis.

Vine seara și zâmbesc,
Cu tot ce sunt, cu tot ce ești,
În vise calde și-n povești,
Te caut până te găsesc.

Te iau în brațe și plutim,
Spre cerul nostru cristalin,
Unde stelele-s de-argint,
Și dorurile nu se sting.

Cu dorințele divine,
Cu a cerului suspine,
Cu tot ce astăzi suntem noi;
Oameni simpli, oameni goi,

Desculți spre infinit pășim,
Și ca doi aștrii ne iubim,
Luminând în noaptea grea
Iubirea ta, iubirea mea.

Îmbrățișarea iubirii

Lasă inima să scrie,
Lasă sufletul să cânte,
O iubire între îngeri,
Cu dorințele plăpânde,

Cu cerul care astăzi râde,
Și în vise ne ascunde,
O iubire în gândire,
Un infinit în nemurire.

Cărările noastre sunt multe,
Și dorurile nu-s de-ajuns,
Să cuprindă tot ce-n suflet
Ținem astăzi noi ascuns.

Simțul iubirii

E simțul nostru, care bate-n piept și ceartă,
Când nu iubim ce el ne-arată...
E un simț ciudat, dar tare,
Ce ne face să iubim fără semne de-ntrebare.

Un fir de praf în Univers

"Cât de tristă-i viața", îți spui asta mereu în gând,
Și te gândești adânc, oare ce rol ai pe Pământ?
Ce rol are viața? De ce totuși exiști?
De ce ne gândim la asta? De ce suntem triști?

De ce în schimbul nimicului a apărut ceva?
De ce cauți răspunsuri și-ncerci a rezolva?
Universul e enorm, noi fiind atât de mici,
Încercăm să-l înțelegem, dar ce rol avem aici?

Ce ai fost înainte să te naști?
Ce vei lăsa pe Pământ, înafară de urmași?
Unde ai vrea să mergi? Ce ai vrea să faci?
De ce vorbești de pace când vrei să mă ataci?

De ce toți am vrea să fim iubiți?
De ce nu oferim iubire? De ce suntem egoiști?
De ce există răutate? Care-i scopul ei defapt?
De ce nu toți știu răspunsul care e adevărat?

De ce îmi pun aceste întrebări și caut un răspuns?
Când adevărul suprem nu poate fi pătruns...
Și Dumnezeu e acela care din totdeauna stă ascuns,
Însă religiile mult prea departe au ajuns...

Însă pentru a găsi un răspuns trebuie să risc,
Dar sunt numai un turist melancolic și trist,
Închis fără voie într-un paradis teist...
Dar mă simt norocos că încă gândesc, deci exist,
Și am ajuns la concluzia nu mai are rost să mai fiu trist.
Încerc să rezist, să gândesc pozitiv, să fiu optimist,
Dar fiecare pas greșit mă conduce spre sfârșit,
Iar la sfârșit sper să nu mă întreb uimit:
"Cu ce m-am ales? De ce-am trăit?",
Ci să fiu mulțumit că am trăit cinstit,
Iar cu un zâmbet pe buze sa plec fericit,
Că am lăsat ceva în urmă și timpul s-a-mplinit.

Un fir de praf în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când mă gândesc că eu trăiesc,
Iar demonii mă-ncolțesc,
Și reușesc să mă doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-mă cu ochii-n zare...

Peste tot manipulare, toți vor doar să te doboare,
Și privind deschis spre Soare, începi să crezi în vrăjitoare,
Și-n puteri vindecătoare, dar la sfârșit vei privi cu stupoare,
Văzând totul o-nscenare, și viața ca pe-o simulare...

[...]

Chiar dacă ești un fir de praf în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când te gândești că tu trăiești,
Iar demonii te încolțesc,
Și reușesc să te doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-te cu ochii-n zare...

[...]

Dar cum lumea e orbită de religii și de legi,
Cauți răspunsuri singur, neavând cui să te-adresezi,
Urmând să realizezi că lumea e robită-n paradis.
Fiind mult prea bolnavă pentr-un ateist convins.

Dar nefiind singur în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când vezi că și alții trăiesc,
Iar demonii îi încolțesc,
Și reușesc să îi doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-i pe toți cu ochii-n zare...

Cu multe semne de întrebare, cu priviri tulburătoare,
Și c-o ultimă suflare, treci pasiv în nepăsare...

Totul cu tine

Dacă mâine vei muri,
Voi muri cu tine,
Dacă tristă azi vei fi,
Voi fi trist cu tine.

Dacă vei pleca zâmbind,
Voi pleca cu tine,
Dacă nu te văd venind,
Voi veni la tine.

Dacă tremuri și ți-e frig,
Te-ncălzesc cu mine.
Dacă totul e un vis,
Te visez pe tine.

Dacă-n viață vei cădea,
Ridică-te cu mine,
Dacă vrei să fi o stea,
Voi lumina cu tine.

Dacă simți exact ce simt,
Atunci simt cu tine,
Dacă sunt al tău alint,
Alintă-te cu mine!

Răniți de iubire

A fost odată ca-n povești,
A fost iubirea noastră toată,
Acoperită de-o prelată mată,
Într-un trist uitat trecut,
Precum un fir de ață rupt...

Trecut-au anii peste noi,
Dar eu tot nu te-am uitat,
În vise mereu te-am purtat,
În gândul meu cu dor curat,
Pe umeri, pe trup și chip te-am răbdat.

Un cer cu zmoală-am colorat.
Până am încetat să te mai caut
Și-am crezut că te-am uitat,
Oh, ce mult ne-am evitat...
"Dar nu ai cum să mă uiți vreodată"

Ne-am cusut în piept o iubire colorată,
Cu fire de argint încins în focul dragostei nestins,
"Ah, fire și copci care au durut"
Dar care nu au ținut prea mult...
S-au destrămat la prima avalanșă sentimentală...

Vai, ce multe ne separă...
Și ce multe ne atrag...
Zăpezi întregi de sentimente și dorințe;
Scaldate în oceane verzi de vise și premise...

Iubește-mă și fă-mă să tremur
Pictează-mă cu degetul tău drept
Și strănge-mă la piept când vreau să plec.
De fapt nu; pictează-mă cu toată ființa ta,
Până nu îți mai dorești să pleci...

Călăuzește-mă spre inima ta, si învață-mă să te iubesc...
"Nu lua-n seamă când greșesc, ci ajută-mă să cresc"
Ajută-mă să îți învăț pașii, ritmul pantofilor, muzica și umbra lor,
Să dansăm tango-ul vieții la umbra regretelor.
Hai să dansăm amândoi,
Să ne distanțăm de trecut și să zburăm spre vise noi;

Vise trăite la distanță,
Unul față de celălalt...
Dar ce contează?!
Când totu-n jur se dispersează...

"Ți-am mai spus că iubirea dăunează?"
E ca un drog ce acționează... vehement...
Decât să iubesc,
"Mai degrabă am alte vicii..."
"Prefer să zâmbesc..."

Avem răni în gând crestate adânc,
Pe care ni le-am cauzat râzând...
"Am vrut să spun plângând."
Dar e tot una...
Cu ce trăim
Cu ce visăm
Cu ce ne naștem
Și cu ce murim...
Cu ce sperăm să mai fim noi...
"Oare o să mai fim noi?"

Oameni noi cu vise vechi,
Cu suflet cald și doruri reci,
Poate nu ne-am schimbat deloc până la urmă;
Avem nevoie unul de altul, precum furnica de țărână...

Doar un vis

E doar durere... doar un vis...
Nu știu de ce îmi pasă...
Când mereu sunt eu cel trist...
Și sufletul mă lasă...

Mă rănești mereu... dar iert...
Nu știu de ce îmi pasă...
Durerea ce o am în piept...
Simt că mă apasă...

E iubire și durere...
E un sentiment străin...
A fost dulce și frumoasă,
dar acum e doar venin...

Be the future

I will tell you something, but you might not like it...

You're a very kind person, but this is not a good quality in this world...

You will have to be very strong in order to survive. The main thing that you will have to do, is to not care about anything!

Be selfish! Don't have any sentiments for anyone! People are like the wolves; and they will drag you down and will start feeding from you.

Better free! Better alone!
Run! Sleep! Stay awake! Be prepared!

Life is short and very soon it will end...

Be strong!
Stand for yourself!
Don't be the third wheel, never!

Fight for your own good! Live the best life possible!

But first you have to forget the things that hold you in place.

Try to forget!
Try to sing!
Forget!

You're almost ready. Remember, you're stronger if you forget the past. Just let it go...

Focus on your life!
Focus on the future!

What do you want to do tomorrow? Do it! Just ignore everything else and do it! You deserve time for yourself! You are empowered to do whatever you like with your life!

Don't let other people control you!
Be your own master!

Fight for you!
Fight for your own future!

Do good things for yourself and it doesn't matter what you do for others!

Ignore them!
Don't think about others!
They are not you!

Only you matter in this world, not anyone else!

Be arrogant!
Be sarcastic!

Do things that make you feel good! Show the world what you can be! Don't care about anything! Just be free!

Forget! Sing!
Forget and don't care!

Leave the past and be the future!

Cântul vieții

Vom plânge amândoi... vom plânge,
Și lacrimile vor durea,
Vom dansa pe-al vieții cântec,
Tu cu el, și eu cu ea...

Ne vom șterge lin dorința
Sub albastrului senin,
Îmbrățișați de-al vieții cântec,
Și hrăniți doar cu venin...

Visul poeților

Câmp deschis, un verde încins.
Peste noi un cer divin și-un soare lin,
Respirând un aer rece cristalin...
Înconjurați din patru unghiuri doar de brazi înalți
și-un gingaș cântec de chitară...
Ultima oară...
Într-o deplină siguranță...

Eram noi...
Doi poeți...
Doi profeți...

Și ne vorbeam în poezii...
Ne iubeam prin poezii...
Eram compuși din poezii...
Cuvinte de o valoare divină...
Din visteria cerului fără de vină...

Și ne iubeam atât de mult, încât dacă am fi scris toată iubirea noastră-n pagini, am fi acoperit pământul de nouă ori...
Iubirea poeților cu patimă; când iubesc, prin iubirea lor, până și cerul se clatină...

Și era un vis frumos cum n-a mai fost vreodată...
Iubirea cea de altă dată, într-o altă dimensiune...
Într-un alt univers simbolic, unde iubirea se măsoară-n versuri...
Unde fiecare cuvânt are mii de sensuri...
Și poeziile se beau ca apa...
Și mâncarea e din rime...
Unde nu se spune "bună ziua", ci se spune o poezie.

Măcar un sărut...

Povestim. Ciocnim. Pahare de vin.
Sorbim un gând senin,
Și-n dimineața cerului de carnaval, murim.

Ce suflet meschin.
Și-un plâns divin,
Plin de venin,

Să plecăm când alții vin...

Depravați prin baruri reci cu-n râs sublim,
Amețiți de un decor clandestin,

Cu drag de noi ne amintim,
După un pahar de vin...

Sau poate două de gin,
Cu un gust amar de pin,
Aluncând pe gât încet și lin,
Urmate de un firav suspin...

[...]

Ea, învelită într-o piele de satin,
Mascată de nopți albe, precum un gingaș crin,

El, deghizat în peregrin,
În drum spre Mecca; doar un simplu pelerin,
Face ce vrea, îndrumat de un aer libertin,

Își toarnă în pahar un vin dulce, rozasin,
Plimbându-și degetele prin părul ei fin,

Dar, e puțin... Nu semnifică nimic..
Chemat drept personaj masculin,
Își bea propriul viciu, uitând de al său destin,

Se ceartă cu cerul în nopți de suspin,
Căci viața-i durere și doru-i pelin,

Vin, dar totuși nu...
Mă îndrumă un suflet de nefericire plin,
De inima ta să-i fie străin!

Căci dorul când vine, cum să-l oprim?!
Purtat nopți la rând prin nori de declin,

Mă dezbin și mă îmbin,
Mă rețin și mă închin,

"Măcar un sărut de la ea să obțin."

Dar un sărut e prea puțin,
Pentru gândul său hain...

Ana

A fost odată un sat Ana: unde Ana-și are casa.
Tangențial, satu-i spital în suferință,
o piază rea, fără căință.
Sătul, într-un cuvânt, satu-i altul,
când pe urme de avânt,
Ana scrie tot în gând fără peniță.
O grea dorință.
Piei, Satană!
Iar te văd în umbre reci,
iar m-ascund în gânduri seci,
și e tot Ana!
Din lumină apărând purtând sutana.
Tot de mână cu Satana.
Peste veacuri lin plutind își strânge mana,
din poporul fără nume,
peste tot ce-a fost în lume,
iar în urmă ce rămâne,
e doar Ana.

Cina de la ora zero

Mestec vise; nopți târzii, în goana mea prin cimitire,
Fascinat de cele sfinte, mușc din îngeri ca din pâine;
Scuip penițe; vorbe-aprinse, foc pe limbă ca-n priviri,
Și demonii-mi sunt mândrii că mai au ce să mănânce.

Umbrele dorințelor

Universul vesel, roșu. Sângeriu.
Cu-n cer purpuriu de ceartă.
E în flăcări iarna noastră,
Și mă-mbrac în verde veșted.
Monoton. Brațe calde. Vreau să fiu.
Iar tremur tot. Tu să-mi cânți dorința-n versuri!
Și plâng tăcut, cutreierând necontenit aceleași sensuri.
Fugind de-a mea dorință neagră.
În escortă. Ipocrită ipocrizie.
E-atât de mult amar aici!
Și-am să dispar la o cafea,
Sau o otravă, cine știe...

Lacrimile-s ca un zâmbet, gingaș,
Picurând din cuget, calde.
Și-mi zâmbesc pe față, firav.
Îmbrățișându-mi regăsirea-n rătăcirea fără urmă...
Privește-mă! Și plânge-mi lin dorința-n sensuri.
Colorează-mi aminitirea pe-al tău vers; un gând ce tună.
Cuvinte calde ce mă ceartă când greșesc...

E seară; ultima noapte din ultima lună de vară,
Cu un vânt timid de cimitir ce mă aleargă,
Într-un marș crunt, tăcut, ce nu se curmă.
Prin minți și munți cu ambalaj de altceva.
Tu să plângi cu dorința care schimbă oameni.
În suferință, cu credință-n peisaj,
Ca porumbeii albi ce zboară într-o lume de grilaj.
Tandrețe cu cerneală-n versuri.
E visul meu care mă scuipă.
Suntem iar aceeași lume; o durere.
Dorință și iubire stearpă...

Târziu, se rupe lin din poezii portocalii
portretul celor care astăzi pleacă.
Rugăciune ciungă. Iar zburăm.
Iubirea-i neagră ca un corb,
Sub luna roșie ce plânge.
Și ne cheamă spre mormânt, cu tunet blând.
Și Universul rece tace, suspinând...

Singur pe barcă

Dulce trist. Nu mă iubi! Sunt plin de praf.
Culoare caldă. Tu să-mi pui sare pe rană!
Idealu-i calm pretext; să pice!
Dorința-i vagă. Dama-n râs de pică,
Omidă-n carne. Carnaval. Matinalu-i alb.
În zăpadă iau un loc. E grabă.
Nu mai pot să fug desculț. Am spadă și-am să lupt!
Tăcerea mea-i pe stradă. Depravadă.
Un sidef alb ce port ca armă.
Alt rai. Confuz. Cu foaia mea de carte albă.
Sunt alergat de îngeri. În amurg-obtuz: o artă.
Arterele ca vele. Flori în pervaz pe post de cearcăni.
E cerul meu cu stele negre. Liniște. Lacrimi cad pradă.
Praguri fără uși. Lipsit de vlagă te aștept. Durere.
Gând diform. Un așternut de vise stinse.
Vâslesc în gol degeaba. Beznă. Zare fără țărm.
Secundarul parcă tace. Dorințe-aprinse-n treacăt.
Lumini în ochi de veghe. Nu mai pot să văd departe.
Cerul cusut cu smoală. Viitor trecut.
Tremur adânc până la oase. Singur pe barcă.

Film de groază

Pragmatic, îmi plimb gândul pe culoarul din culise,

Fără multe perspective, ca un deținut în dubii: neg sentințe,

Sparg semințe cu ciocanu în pauza dintre ședințe,

Nu am niciun fel de studii, și-am să mor de malnutriție.

Clar, destinul ăsta-mi place; cu pistol în torpedo,

Și cu cancer la torace, fără pastă în stilou,

Dau cu pace și cu paru, să mă țină lumea minte,

Ca un glonț înfipt în frunte: Dan Spătaru.

Trag fermoarul la cavou, să mă integrez în NATO,

Îmi pun șarpele la gât, și dansez pe masă mambo.

Cafeaua asta e cam tare și mă arde-n felinare,

Când îmi bate luna-n pleoape, într-un bar mizer de noapte.

Sap morminte să plătesc facturi și taxe,

Și trăiesc o viață-n șanț, precum viermele în mango.

N-am conștiință; un dumnezeu la pensie, cu semințe-n buzunar,

Și cu-n abțibild pe braț, ca tatuajele lui Rambo;

Viziuni apocaliptice

Anti-partid, pe-o galeră de proști, cu propria-mi furie,
Și gândul mi-e sprinten în frica erudiției ce mă chinuie,
Dar rabd mereu același regim în fiecare zi, ca ceilalți,
Un perfid parfum de hipnoză pulverizat special spre cei săraci,

Smulgându-mi pene spre mormânt, din aripi și din dor rupând,
Și doar penița îmi e scut în gândul meu atunci când lupt,
Gonind singur prin suspin, înconjurat de genocid, în goana mea de cer fugind,
Demon demult, cu dorul frânt, în tăcere așteptând să cadă cerul pe pământ.

Pomi, cu poama lor amară, în armată, ca în gropi, trăind un geamăt,
Doi militari, cu nervi cusuți cu fir de smoală, cu esența goală-n treacăt,
Pe furiș, în umbra unui plâns de mame, cu un dor de nedescris, îndreptându-se spre arme,
Plumb, lacrimi, sudoare și scâncete-amare rămân pe nisipul încins acoperit cu ființe umane.

Abia mă mai sprijin de gândul meu mizer, strigând cu glas uscat spre cer,
Vai, ce tablou și ce speranță pe catarg atârnă greu cu pânze rupte din antreu!
Și expresiv, pe covorul meu cu coarne, în decalogul impulsiv,
În sinagogă urlu tare să mă vadă cerul trist!

Ignoranți, pun bombe-n-jur și preț pe suflet, să trăim ca sfinții,
Iar lupii înfometați pozează în avatarul lor de animal de casă, rânjind cu toți dinții,
Câștigând controlul în masă prin controlul minții, având la degetul mic o populație mai mare decât două Indii,
Dar, eu cu frații mei și cu părinții, ne retragem în Tibet, să ne ferim mintea de astfel de restricții.

Modelat de dor

Conștiința mea e un cristal în care nimeni n-a sculptat,
Iar iubirea îmi e visul în care mă visez bărbat,
Și doar iubind eu cred ce sunt, și doar zâmbind ascund ce uit,
Fiindcă dorul tău mi-e scut în iubirea ce-am pierdut.

Regăsire-n rătăcire

Rătăcind plin de durere,
Privind prin ochi ca prin zăbrele,
Sub bolta cerului cu stele,
Visele, ca două vele,
Pe catargul vieții mele,
Se pierd în depărtare, grele...

[...]

Aș vrea să mă pierd cu tine,
Într-un dor și într-o iubire,

Să iubim cum n-am iubit,
Să pășim spre infinit,

Cu dorul lin,
Cu pieptul blând,
Cu visele în gând râzând...

Târziu în noapte,
Cu dorințele deșarte.
Cu iubirea care,
În pieptul nostru azi se zbate.

[...]

Ți-e dor de mine?
Mi-e dor de tine!

De cărările divine,
Ce ne-au dus spre infinit...

Mi-e dor de un cer aprins,
De zilele când, desculți,
Ne plimbam prin paradis...

Sicriul vieții

Scriu numai durere-n versuri,
Și lacrimi curg în timp ce scriu,
Preocupat mereu de sensuri,
Mă aleg doar cu-n sicriu...

Și nu e doar durere-n viață,
Vreau să râd în timp ce scriu,
Dar, în fiecare dimineață,
Mă trezesc într-un sicriu...

Pe ultima ramură

"Sunt o frunză în arborele evoluției", îmi spun mereu...
"Căci peste tot e plin de crengi, iar fără frunze pomul moare..."

"Sunt ultimul scâncet urmat de ultima suflare"
"Pe ultima ramură a pomului fără fructe aflat pe moarte..."

"Și tristă e grădina fără roade..."
"Dar grădinarul bun va găsi soluții pentru toate..."

Cuget digital

Pervazul tras ca-n epitaf,
Extazul ca atlas,
Sarcasmul ca extras din basm,
Și-un dor de cele sfinte.

[...]

Atroce prins ca în cocon,
Egoism ca plânset,
Aforism ca-n acordeon,
Și vise fără zâmbet.

[...]

Agenda-n pumn ca bombă,
Trecut mânjit cu versuri,
Perfid miros de leșuri
Ieșind din catacombă.

[...]

Ascuțind colții ca-n piatră,
Adulți ca monștrii,
Sălbatici ca o mie de codrii,
Sau adâncimea albastră.

Idealul irealului

Apari în vis, te văd când dorm, totul pare uniform,
Și nu mai vreau să mă trezesc, prefer astfel să trăiesc,
Realitatea mi-o clădesc, deci încep să construiesc...

Te fac pe tine după chipul unui concept ascuns,
Undeva la mine-n minte, într-un loc de nepătruns.
Pun în tine bunătate, să fi blândă, să iubești.
Îți dau ochi negri, cu ei să mă cucerești...

Te fac să te simți specială, să iubești ce e frumos
Și să te îndrăgostești de un băiat cam rușinos.
Să îi spui că viața merită din plin trăită
Și fiecare zi cu el să te facă fericită...

Deși ochii tăi sunt negri, doar în ei vede culoare
Și vrea să îi fi alături pân' la ultima suflare.
Să îi spui ușor, în soaptă, cât de mult îl apreciezi
Și cu zâmbetul pe buze dimineața să-l trezești.

Rămas bun

E ultima dimineață din viață;
Soldați răniți vă las cu pace,
Plec spre alte zări din ceață,
Lumea voastră nu îmi place.

Iubire otrăvită

Nu, iubito! Nu mai plânge!
Șterge-ți lacrimile calde!
Iubirea ce-o purtăm în sânge,
Ne îndreaptă lin spre moarte.

Iubirea pentru noi-i o fiară,
Ce rage-n cuget despletit,
Mușcând din lacrima amară,
Ce-n sânge cald se scaldă lin.

Totul împreună

Voi uita, mă uit pe mine,
Voi iubi, dar nu pe tine,
Voi trăi, îmi va fi bine,
Voi muri, te iau cu mine.

Mi-e dor

Mi-e dor s-adorm cu tine-n gând,
Mi-e dor să te mai văd râzând.
Mi-e dor de tine, dor de noi,
Mi-e dor să fim iar amândoi.

Trecut în noapte

Precum colbul aruncat în vânt și țelul dorurilor stinse,
Sunt cel ce-n lume rătăcea, cu dorul frânt se amăgea,
pribeag al nopților destinse.

Sunt tot ce-n lume tu urăști, străin al clipelor senine,
Precum un dor pierdut în vis, sunt visul dragostei aprins,
și-o moarte plină de suspine.

Regretele unui muritor

Pierdut în mrejele indiferenței, visându-mi liniștea în palmele străine ale unui dor neajuns, risipit precum colbu-n vântul primăverii, fără de urmă colindând cărările, dau față-n față cu tine și mă tem;

Cu o teamă încolțită de moarte, îți cad la picioare și-ți cer îndurare:

- Uite-mă! Uită-mă!

...acestea-mi sunt cuvintele. Pierdut și singur rătăcesc în tine cu o teamă ce-mi zdruncină hotarele, pieptul, firea, și pierdute-mi sunt în luptă zalele.

Nu sunt vrednic.

Mi se rătăcesc în ceas minutele și puține-mi sunt în viață urmele.
Ucide-mă! Cruță-mi suferința și șterge-mi din istorie numele!
Ți-am ignorat dorințele și-am risipit cu nesocoteală clipele.

Am rătăcit prin viață fără rost. Sunt doar un prost. Uită-mă!
În întunecata-mi nesăbuință m-am otrăvit cu hedonism, fantasticism, și am uitat de ce exist...

Nu-ți merit energia, spațiul și timpul.
Matematica, nimicul și infinitul -- le-am uitat,
Și mi-ai spus să nu fac asta niciodată...
Iartă-mă!

Sunt parte din tine și-ncerc să te-nțeleg înțelegându-mă.
Mi-ai dat să gust din cunoașterea ta șî mi-ai poruncit să nu-i uit gustul niciodată...

Mi-ai spus să fiu puternic, însă iată-mă: sunt slab și fraged, scăldat în aroganța geniului singuratic ce-mi agită velele și-mi împinge la înec dorințele.

Triste-mi sunt visele și învolburate sunt valurile pe această mare de oameni pe care plutesc ca un străin, fără să știu ce caut, fără să știu ce vreau și fără să știu de ce...

Iartă-mă!

Pomul vieții

Trăim o viață în plăcere,
Lăsăm în urmă doar durere...

Și durerea-i trecătoare precum anii,
Rămân de noi copiii, pozele și banii...

Iar când toți cei ce ne cunosc,
Se duc spre alte lumi cu-n dor anost,
Noi dispărem precum n-am fost;
O frunză-n vânt căzută dintr-un paltin gros...

Și așa au trecut mii de primăveri...
Rană dintr-o rană-nsângerată,
Acoperind pământul gol cu sânge din sângele ei;
Un semn pierdut ca într-o carte ce nu se uită niciodată...

Funebru

Eu nu-mi vând talentul pe arginți ca toți milogii,
Ci-l iau cu mine în mormânt,
Îl învelesc în dor, râzând,
Și voi aștepta să devorez pe rând toți necrologii.

Cer deschis

Cu gându-ncet astăzi mă cert,

Adun cu dor aur în piept,
M-ascund într-un impas,
și plec...

Când cerul cert mă strigă lent,
Spre astre arămii mă-ndrept
Cu aripi albe de sidef,
și-un dor ce doare...

Iubirea moare...

Din dorință arzătoare,
Visele sunt numai scrum;
apun acum...

În amurgul ce mă cheamă,
Într-un dor fără de teamă,
Mă pierd de al tău piept,
și plâng...

Dorința doare...
Lacrimile-s calde-n gând,
Încet pavând al vieții drum,
cu grea răbdare...

O viață tristă

Amorțit în nepăsare, știind că viața-i trecătoare,
Luptând fără-ncetare, dar pentru ce anume oare?
Exist? Sunt viu? Sau e doar o întâmplare?
Deși nu cred în reîncarnare, știu că moartea nu te doare;
E doar o simplă provocare, ce trebuie de toți trăită,
Pentru mulți neobișnuită, pentru alții o ispită,
și o repetare care a mai fost demult trăită...

Închizând ochii te gândești la cei pe care nu-i mai vezi
Și-ți imaginezi râzând, c-a-fost totul doar un gând,
Și pe rând îți trec prin minte cele mai dulci cuvinte,
Spuse cândva de un părinte, și de persoana care
te privea ascultătoare, ascultând tot ce te doare.

Dar acum că ești singur, te simți oarecum nesigur,
Și desigur că ești trist, ca un prizonier închis
Într-un paradis teist, plin de norme și de forme
Care tie-ți par diforme, și nelogic fiind din fire
Începi să ai altă gândire, necrezând în nemurire,
Și c-o vagă fericire, făcând o descoperire,
Spulberând acea gândire ce-ți era întipărită,
De părinți fiind oferită, dar fiind foarte diferită,
O elimini într-o clipă, considerând-o depășită,
Alegând calea greșită, văzută de mulți ca o ispită,
dar pentru tine potrivită...

Și iată că începi să speri, păcatele să le acoperi,
Mâine devine azi, și azi devine ieri,
Apropiindu-te de moarte, ai mai multe întrebări,
Iar cu o privire sumbră, cugetând sub clar de lună,
glasul interior răsună și multe idei se adună...

Și privind deschis spre stele, începi să vorbești cu ele,
Cerând păcatele să-ți spele, dar se pare că ești singur,
Nimeni n-are un răspuns, și trăind o viață tristă,
Ridicând privirea-n sus, măcar ai lăsat în urmă
multe întrebări fără răspuns...

Orice poet e mândru

Orice poet e mândru,
Când pagini se-albăstresc pe rând,
Când ascuns de toți, plângând,
Doar poeziile-i sunt drumul.

Orice poet e mândru,
Plutește peste gânduri sumbru,
Mascându-și inima în vers,
Punând în pagini Univers.

Orice poet e mândru,
Poeziile-i sunt scutul,
Paginile-i sunt trecutul
Ce-ascund în ele absolutul.

Orice poet e mândru...

Alegerea vieții

Astăzi sunt momentele în care dorul tău din nou mă cheamă,
iubirea ta-mi devine mamă, și iubesc ca un copil:
sincer, cald și fără pată.

Tu îmi vei rămâne muză, peste tot ce mă-nconjoară.
Vei rămâne a mea lumină, când în viață-mi e prea seară.
Glasul tău mă face vrednic, dorul tău: mereu puternic,
și te port în gând cu mine peste tot pe unde merg.
Fie ceață negră-n cuget, fie-un dor făr' de temei,
tu îmi vei rămâne dragă, și cu tine-n suflet o să-nchei.

Mă acomodez cu gândul că mi-o veni și mie rândul,
să fiu uitat cum te-am uitat, să fiu lăsat cum te-am lăsat,
cu lacrimi calde pe obraz, cu dorul frânt și șoapte-n glas.
Fără mentenanță bună, toate ajung într-un impas,
acoperite de rugină, fără zâmbet, fără glas.

Doar iubirea dăinuiește când totu-n jur se risipește.
Ea-i esența ce ne leagă și dorința ce ne-ndeamnă să fim noi:
oameni simpli, oameni goi; impulsivi și cuminți, vulnerabili și pripiți.
Ea dă culoare vieții și un zâmbet dimineții,
de-aceea astăzi te iubesc, așa cum sunt: impulsiv și îndrăzneț.
Numai când iubim trăim, și am ales ca să trăiesc.

Displăcerea vieții

Nu îmi place viața voastră,
Prefer liber să trăiesc,
Poate credeți că greșesc,
Dar e firesc.

Mulți îmi spun să mă întorc,
Căci ăsta nu-i un gând prea bun,
Dar eu fac ceea ce cred,
Și-mi văd de drum.

Nu mă mai puteți întoarce,
V-am mai spus și mă repet,
Mă retrag dintre voi,
Cu mult respect.

Îmi construiesc o viață nouă,
E mai bine-n acest fel,
Voi lupta ca să trăiesc,
Atât eu sper.

Am cunoscut iubirea-n viață,
Am iubit și-am fost iubit,
Doar toate astea pân' la urmă,
S-au sfârșit.

Se sfârsește orice lucru,
Totul este trecător,
Și orice om ce azi trăiește,
E muritor...

Trecutul viitorului

Lacrimile-s caldarâm,
Calde-n gând,
Cad în rând,
Și viața trece.

Te complaci fără plăcere,
Într-un vis plin de durere,
Și ce doare!

Visele sunt trecătoare ca și hunii,
În urmă mai rămân urlând doar lupii,
Cu o mie de dorințe,
Cu o mie de răni stinse,
Focul arde.

Un ADN din ADN, conștiința trece.
Te complaci în neplăcere ca un prost.
Viața-n flăcări;
Un vis aprins cu dorul stins,
Te lasă rece,
Când în lume lași în urmă numai gene.

Rămas nocturn

Privește stelele...

Ascultă glasul nopții
și îmbrățișează necuprinsul cerului.

Învelește-te cu puful norilor
și trezește-te cu sărutul dimineții.

Eu nu voi mai fi cu tine...

Autoportret

Sunt zeu, creat de zei prin foc și fulger,
Menit să cuget și să rumeg orice gând în ritm de tunet.

Microcosmos mi-e conștiința, generându-mi realitatea,
Universul îmi e mintea, iar infinitul jumătatea.

Prima și ultima iubire

Am întâlnit odată o fată,
Simpatică și deșteaptă,
Te admir de prima dată
Când te-am văzut.

Nu ți-am spus că te iubesc,
Deși poate îți dorești,
Nu trebuie să mai aștepți;
Îți spun acum.

Ochii tăi frumoși ca luna,
Îi visez de-atunci într-una,
Tu ești singură, doar una;
Ești a mea.

Buzele catifelate,
M-au cucerit în acea noapte,
M-a dat complet pe spate
Privirea ta.

Adorm cu gândul către tine,
Ești departe, dar în fine,
Te iubesc, știi foarte bine,
Iubita mea.

Sărutul tău nu-l pot uita,
Și, crede-mă, nici nu aș vrea
Să te pierd din viața mea,
Pentru că te iubesc.

Îmi place când mă strigi pe nume,
Facem numai lucruri bune,
Nu vreau lacrimi să se-adune,
Chiar nu doresc.

Vreau o fată fericită,
Vreau ca să te simți iubită,
Și o viață împlinită;
Cer senin.

Ne vedem doar pe la bloc,
Ne-nțelegem reciproc,
Inima îmi stă în loc
Când ne-ntâlnim.

Un sărut timid pe față,
O îmbrățișare prietenoasă,
Asta a fost prima dată,
Îți amintești?

Eu nu prea am luat în seamă,
Am crezut că ti-era teamă,
Era frig și era seară,
Dar mă dorești.

Și eu te doresc pe tine,
Știi asta chiar foarte bine,
Vreau să fii mereu cu mine,
Pentru că te iubesc.

Vom trece peste tot și toate,
Nimeni nu ne trage-n spate,
Vom fi ca sarea în bucate;
Gust divin.

Te voi iubi cât voi trăi,
Chiar și-atunci când n-oi mai fi,
Ești aleasa inimii,
Numai tu, să știi.

Chemare

Vocea ei și azi mă cheamă,
Și-mi șoptește ca să scriu
Dintr-un dor fără de teamă,
Ce mă-ndeamnă-nspre sicriu.

Am pictat tablouri mute,
Am bătut la porți de fier,
Am ascultat cuvinte surde,
Ascunse-n gândul efemer.

Acum iubesc, greșesc și tac,
Te-ascund cu dor în gândul mat,
Să nu te pierd, să nu mă pierzi,
Să nu gândești că nu iubești.

Impact holografic

Ce tăcută... ce gingașă...
Ce frumoasă este ea când mă sărută,

Și-mi șoptește: “Te iubesc!”
Ce gând ceresc... ce mult greșesc...

Apoi ea pleacă,
Ecoul ei și azi răsună în conștiința abandonată,
Ce mă poartă-n alte lumi,
Și-mi adună-n cer încet lacrimile care curg.

Dar ea zâmbește,
Lin pășește spre cuprinsul din poveste;
Îmi citește-n timp ce dorm...
Și mă trezește...

Mat

Ești iubire fără stele
Pe conștiința bolții mele;

Cânți și trează, și tăcută
În pridvorul minții goale,
În apusuri de chitare,
Și-n iubirea care moare,
Frântă și uitată-n luptă.

Iubirea ta, iubirea mea

Te iubesc!

Și nu mai vreau să mai greșesc...
Nu mai vreau să mai privesc în lume, când:
Pe tine, ca un rând, te port cu dor în gând râzând.

În iubirea ce o port, în lacrimile ce se storc...
Din privire, din gândire, din iubire...
Mai ții tu minte, dragă, cum te-am cunoscut pe tine?

Într-o clasă aglomerată: mulți copii,
Tu: o simplă fată ce mă soarbe din priviri.

Îți amintești cum, de la școală,
Ca doi elevi nevinovați,
Pășeam spre casă intimidați,
Întrebându-ne ce se întâmplă?
Ce vrea viața să aducă?
Apoi dormeam cu dor îmbrățișați.

Ce distanță-i de la Soare la Pământ?
Ce distanță-i între noi și lacrimile care curg,
Ca un cuvânt după cuvânt?

Și noi plecam... Zâmbeam...

Priveam cum lumea se uita la noi ciudat,

Dar adormeam cu gândul dulce,
Visând iubirea ce aduce,
Într-un final, un cer curat.

Acum, am ajuns să te iubesc
Cum n-am iubit o altă fată,
Am ajuns să te iubesc
Cu dorul care-n piept îl cresc,
De fiecare dată când din suflet îți vorbesc.

Ești tot ce am, tot ce-am avut,
Tot ce viața, din iubire, în inimă mi te-a cusut.

Și te port ca o pecete,
În inimă și-n al meu piept,
Și cu dor, cu brațe calde,
Pe tine-acasă te aștept.

Să zburăm spre alte lumi,
Spre vieți nemărginite,
Spre iubiri necontenite...
Ce cuminte!

Ești cu mintea-n alte lumi,
Când zâmbesc și-ți povestesc,
Ce dulce glas, ce gând ceresc,
Ne leagă acum...

Ascultă-mă cum te iubesc,
Nu lua-n seamă când greșesc,
Ci ajută-mă să cresc!

Zâmbește-mi viața din priviri!
Ascunde-mă în aminitiri!

În amintiri cu gândul dulce,
Te iubesc!
Buzele: un trandafir ce șoapte-aduce,
Le doresc!
Șoaptele, ca două vise,
În cuget astăzi le păstrez.

Mă pierd în părul tău, privirea ta,
Glasul tău, iubirea ta.
Cu dorul lin ce-l port în gând,
Cu lacrimile ce le plâng,
Eu te iubesc!

Învelește-mă cu dorul tău,
Cu trupul tău, cu mintea ta,
Iubirea mea!

Când iubesc să fii cu mine,
Când greșesc să fiu cu tine.

Ești tot ce-n suflet astăzi țin,
În iubire, în gând divin.

În dorința ce ne ține,
Vreau să te unești cu mine,
Să fim ca două cobre-ncolăcite.

Cu solzii tăi pe solzii mei,
Iubirea ta, iubirea mea,
Voi fi al tău, vei fi a mea,
Șoptește-mi numai că mă vrei.

Cu tine

Dorul meu e visul tău,
Cântul tău e visul meu,

Și din dorul făr-de moarte,
Vise dulci ascund în noapte,

Vise dulci și gânduri triste,
Lacrimi calde-n doruri stinse...

Iar iubesc ca un nebun,
Iar nu știu ce să mai spun.

Iar mă pierd în visul tău,
Iar te am în gândul meu.

Și așa aș vrea să mor,
Cu tine-n gând, cu tine-n dor,

Cu dorul tău, cu visul meu,
Cu visul tău, cu dorul meu,

Cu tine-n gând, cu tine-n tot,
Cu tine-n dor aș vrea să mor.

Izgonire

Era iarnă, ger cumplit, vânt cu dinți și cer închis. Eram noi, prea obosiți, ce ne-am privit, și ne-am oprit, și mi-ai șoptit: "Nu te mai vreau! Te rog să pleci! Nu mă-nțelegi, nu sunt ea, nu are rost!"

Șoapte reci, lacrimi de dor, toate mor și toate dor. Ce gând color, când credeam că te iubesc, când credeam că mă iubești, când nu-mi doream să mă trezesc, eram un prost; te-am iubit, dar făr-de rost. Și am plecat, și ai plecat, lăsând iubirea să se zbată în al vieții grav păcat. Ce dureros...

Amintire

“Tu nu mă cunoști! Nu sunt eu aceea. Crede-mă, chiar nu sunt ea...” Apoi plângea... “De ce? De ce nu îl pot avea?”, suspinând se întreba... Doamne, și era ea... Singura persoană care chiar mă-nțelegea. Era ea cu-adevărat... Singura persoană pe care o iubeam, și mă iubea... M-a ajutat să cresc, ținându-mă în palma sa. M-a învățat să sper, să cred, să trăiesc fiecare clipă precum ar fi ultima... și trăiam doar pentru ea...

Război

Ucid cu dor din dor ce doare,
Lacrimi calde și război,
Ucid cu dorul care moare,
În dorință și-n noroi...

Mi-a fost dor de fiecare,
Cu un dor ce-n gânduri doare.

Mi-a fost dor să vă aud,
Mi-a fost dor să vă vorbesc,

Mi-a fost dor să vă ucid,
Cu dorul care-n piept îl țin,
În iubire și-n venin,
Tăcut, ascuns sub cer senin.

Pupile-n foc și moarte sumbră,
Să cadă stelele pe noi,
Și din noaptea făr' de umbră,
Să răsară un război.

Un război cu cuget mare,
Un război ce-n gânduri moare,
Pierdut în gânduri vreau să plângă,

Dor și vise să distrugă...

Lună nouă

Gânduri negre intră-n mine,

Ce prind încet culoare.

Am în minte doar morminte,

Și-o dorință arzătoare.

Zbor, și cad mereu răpus,

Gustând din plin țărâna.

Astrul vieții mi-a apus,

Iar în noapte nu e luna.

O voce caldă și suavă,

Îmi răscolește ființa,

Gust din dulcea ei otravă,

Ce-mi alină suferința.

Rămas uitat și trist mereu,

Privind cu dor trecutul,

Ce am fost, nu mai sunt eu,

Dar ce sunt, e absolutul.

Oscilație

Ești cea mai vulpe dintre vulpi
Și cea mai rea din cele rele.
Ești cea mai bună dintre buni
Și cea mai cea din cele cele.

Alter ego

De ce te minți iubind doar vise
Și-n iubire te-adâncești,
Când nu ai parte de premise,
Și știi că doar te amăgești...?!

Reflectivitate

Acum un an, în iarnă plină,

Mi-am deschis iubirea lină.

Te-am privit cu dor din cer,

Convins că îngerii nu pier.

Și ți-am spus că esti frumoasă,

M-am privit prin a ta mască

Și mi-ai spus un mulțumesc...

Trecere

Gălăgie și gândire,
O tăcere fără fire,
O să trec și peste mine,
Nevoind să plâng de bine.

Ce sarcasm! încerc să râd...
Cugetul nu-mi este gând.
Este vis fără iubire,
E o lacrimă-n gândire.

Și ce dulce dor de vise!
Ce durere-n gânduri stinse!
Toate parcă dor în vis,
Totul plânge-n paradis...

Plânge gândul, plânge scrisul,
Plânge neantul și abisul,
Plâng cu dor cerneală-n pagini,
Rând în plâns pătat de lacrimi.

Totul plânge, totul râde,
Totul e scăldat în sânge,
Totul: un tot unitar unit,
Toate trec de tot în timp...

Disprețuire

Iubita mea este o lume ce se-agită;
mereu cu vina rătăcită,
vinde vise-n alte lumi...

Optimism greșit

Își coase inima cu vise... și zâmbește...

Își pune-n cuget dor de tine... și greșește...

Urmele timpului

Când vei învăța iubirea?
Când vei părăsi trecutul?
Când vei accepta conștiința?
Când vei întâlni apusul?

[...]

Când în cuget lin îți plânge
Viața ca un râu de sânge...
Când iubirea-i ca o rană
Pironându-ți viața-n ramă...

Atunci vei înțelege oare
Că iubirea nu-i o floare
Și trecutul nu-i o viață,
Și viitorul nu-i speranță?!

[...]

Ascultă vocea care-ți plânge
În conștiința grea ce curge
Ca un râu pierdut în viață,
Ca o moarte în speranță...

Ascultă și vei înțelege,
Nu-ți ignora conștiința rece!
Fii stăpân pe vorbe seci!
Ascultă-te... și înțelegi...

Lacrima conștiinței

Gust iubire, plâng speranță,
Mă dizolv în suferință...
Cugetul îmi este-o coasă,
Ce-mi taie aprig din credință...

Rană caldă, vis sub pleoape,
Îmi clădesc iubirea-n astre...
Gând pierdut în neguri cade,
Plâns și dor; durere-n șoapte...

Cântă-mi vise!

Vise lungi și gânduri triste,

Urmașii mei să-ntrebe "cine?",

Căci, din mormânt, cu mare cinste

Nu voi întreba de tine...

M-ascund în glasul meu râzând,

M-ascund în nebunie,

Plângând, țipând și lacrimi curg,

Și gândul tot la tine...

Vis frumos -- freamăt de noapte,

Ce-mi cere-n sânge să las toate.

Vis frumos -- o grea tăcere,

Ce-mi cerne-n cuget doar durere.

[...]

Hai, iubito, cântă-mi iarăși,

Vreau cu tine să adorm,

Cântă-mi doine de iubire,

Cântă-mi doine de amor.

Cântă-mi dulce-n marș funebru,

Cântă-mi până mă topesc,

Dulce-i lacrima ce-mi curge,

Dulce-i glasul tău ceresc.

Cântă-mi dulce ființă blândă,

Cântă-mi tare și încet,

În cuget vocea-ți să-mi pătrundă,

Cu tonul mort și ritmul lent.

Cântă-mi dulce până mor,

Cântă-mi raze de iubire,

Să dansăm, în nopți color,

Vals turbat prin cimitire.

Pianul plânge doine triste,

Iubita ca-ntr-un vis zâmbește,

Glasul ei prin mii de vise,

Cugetul îmi răscolește.

[...]

Mai cântă-mi dulce, draga mea,

Mai spune-mi iarăși șoapte,

Mai luminează-mi noaptea grea,

Frumoasa-mi stea în miez de noapte.

Mai ascultă-mi iarăși glasul,

Mai zâmbește-mi cum zâmbeai,

Împletește-mi iarăși pasul,

Sărută-mă în seri de mai.

Odiseea viselor

Tăcut, timid, cărunt și trist,
Având un singur țel de-atins, de-a-și trăi viața ca un vis.

Pășind tăcut prin holul lung, copleșit de gânduri,
Se-așează-n în gura sobei blând, citindu-și viața printre rânduri.

Cu fiecare ceas trecut, se apropie lin de moarte,
Natura însă-i mai adaugă o pagină la carte.

În timpul scurt ce-a mai rămas, cade-n meditare,
Iar subconștientul său tăcut, deschise-o nouă cale.

O faptură nouă îi e mintea, conturând al vieții vis,
Micro-cosmos îi e conștiința ce-a generat un paradis.

Un glas blând, suav, plăcut, în minte se formează
Punând accent pe Univers și ce-nseamnă o viață-ntreagă...

[...]

Mi-a explicat secretul iubirii,
Frica, dreptatea și taina gândirii,

Vidul și timpul,
Tatăl și fiul, nimicul și infinitul,

Evoluția vieții, conceptul realității, viața ce o dețin.
Mi-a spus că toate le voi considera vise în clipa când voi muri.

Nu l-am crezut.
Mi-am întors capul tăcut, cugetând adânc la adevărul neprevăzut.

Îmi era teamă.
Doream să plec, dar aud vocea lui calmă cum pe nume mă cheamă.

Subconștientul a cedat!
"De ce mi-ai spus aceste lucruri?", l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns!
M-a privit blând și cu un surâs a pornit la drum.

Eram trist!
Miliarde de ani mascați prin realitatea unui vis,

Fără vreun motiv pentru care exist,
Fără niciun iad sau paradis.

Știa ce gândesc.
Mi-a întins o carte și m-a-ndemnat să o citesc.

Fără ezitare,
Cu ochii în lacrimi, am citit de la prefață până la ultima foaie.

M-am îngrozit!
Cartea era plină de răspunsuri la care nimeni nu s-ar fi gândit,

Ecuații și pilde explicate pe larg în miliarde de cuvinte,
Negând profeții și basme ale cărții sfinte care credeam că nu minte,

Spulberând concepții, teologii și credințe deșarte,
Îndreptându-mi gândirea spre sisteme solare din galaxii distante,

Întâlnind forme de viață neimaginate.
Astre formate din bor, neon si diamante...

Lumi de aur,
Regi încununați cu frunze de laur,

Învăluit în infinit, am urmărit complet uimit
Procesul atomic generator al energiei solare în vid,

Apoi n-am mai întrebat nimic, plecasem capul umilit,
Ștergându-mi lacrimile de pe chip, gândindu-mă cât sunt de mic...

După un moment scurt, apar brusc într-un loc bizar necunoscut,
Cuprins de un întuneric total brut, în compania unui sunet înfiorător acut.

Cutremure și lavă!
Sunt atras în infern în timp ce vârteje magnetice stârnesc în mine groază.

[...]

Tresar brusc din visul greu, privind speriat în jur,
Eram purtat fără voință pe un fluviu de mercur.

Ajuns pe mal într-un final, îmi trag cu greu suflarea,
Acest pământ e de metal, ce-mi face grea cărarea.

Doi aștrii văd pe cer ce-mi luminează fața,
Evaporând seva din mine, vrând să-mi ieie viața.

Mă târăsc prin spini de fier ce-mi crestează pielea,
Iar aerul ce îl inspir e mai amar ca fierea.

Lipsit de vlagă și puteri, cedez a-nainta
Și cad răpus în praful greu ce-mi curmă suferința.

[...]

Dorința existenței

Sunt soldatul care cade în războiul terminat,
Sunt luptătorul care moare din duelul câștigat,
Sunt colbul din conștiința pură,
Sunt iubire, sunt făptură,
Sunt ce n-am vrut să fiu,
Sunt al vostru fiu...

Sunt plăpând și sunt rănit,
Sunt un vis pierdut în timp,
Sunt o lacrimă pe-un chip,
Sunt o rană-nsângerată,
Sunt o durere nealinată,
Sunt ecoul din iubire,
Sunt a vieții fericire,
Sunt răpus, sunt alintat,
Sunt un cuget grav pătat,
Sunt plictisit de tot și toate,

Vreau credință-n libertate,
Vreau iubire-n siguranță,
Vreau să nu trăiesc în ceață,
Vreau să cred că pot spera,
Vreau ca tu să fi a mea,
Vreau să încetez să fiu,
Vreau să nu mai fiu un fiu,
Vreau cu tine tot acum,
Vreau să nu mai fiu nebun,
Vreau să cred că pot visa,
Vreau să cred în șansa mea,
Vreau câte puțin din toate,
Vreau iubire-n miez de noapte,
Vreau să cred că pot miza,
Vreau să fii mereu a mea,
Vreau să mă trezesc din viață,
Vreau să văd o dimineață...
Vreau să am un loc sub soare,
Vreau să pot privi în zare...
Vreau, și doare...

Tranziție

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”
Dar supărat cu gândul că prea mult te-am iubit.

Va trece viața printre noi ca un râu prin două văi,
Și-atunci vom înțelege, doamnă, că iubirea dor înseamnă.

E un dor ce doare tare atunci când nu e înțeles,
Dar ca un vis în toi de noapte, dorul nu e de ales.

Și orice dor încet se stinge, vise multe azi dispar,
Și dispărem și noi din lume, ca un dulce gust amar.

Gustul tău

Gustul tău, iubirea noastră,
Chestii simple din trecut...
Îmi amintesc, privind prin viață,
La tot ce am și ce-am avut...

Gust de dor, de dor de zbor,
De iubirea ce-o iubeam,
Gust de tine, de amor,
De clipele când ne zâmbeam...

Gust pustiu, secat de sete,
Gustul ultimului drum,
Gustul gol al vieții noastre,
Gust cu dor, îl gust acum...

Iubire din poveste

Cu dor din cer, demult am scris, o poveste ca un vis, o dorință-n gând deschis; o iubire fără nume, un gând pierdut în astă lume... Însă timpul, domn distins, trezindu-mă ușor din vis, cu glasul său aproape stins, mi-a zis: „Privește!”, „Fii puternic și iubește! Chipul ei azi îți zâmbește.„

Și-am privit-o, și-am zâmbit, păsind spre ea neliniștit, neștiind ce aveam să-i zic, am prins-o-n brațe și-am rostit: „Să nu mă lași! Avem iubire-n ochii lași...”, și stând așa îmbrățișați, cu glasul ca un îngeraș, ea mi-a șoptit: „N-am să te las!”,

„Ești tot ce-n viață îmi doresc...
În iubire și în gând
În lacrimi care curg râzând...
Eu te iubesc!”

[...]

„Ești gândul meu cu tot ce pot,
Cu tot și toate-n gând te port!”

...și tremurând ușor, privind în ochii ei cu dor...

„Cu dorul ce-l avem în piept,
Cu visele ce nu se pierd”

...i-am spus ușor...

„Cu tot și toate te iubesc,
Cu tot și toate mă iubești,
În suflet vreau să te păstrez,
În cuget și în dor când plec”

...și continuam s-o strâng la piept...

E-atât de simplă și de dulce; duce eleganța-n cuget, duce dulcele-n cuvânt, din dorul vieții-n gândul sfânt, „Iubesc ce cred și cred ce sunt”, îmi spuse blând...

Și de-atunci o port în gând, în vise și în dor când plâng... numai pe ea... Cu gând deschis, cu dor aprins, cu brațe calde-n gând și-n vis, e numai ea... iubirea mea.

Și o iubesc... cum n-am iubit vreodată altă fată...
O strâng la piept cu dor ceresc, o țin aproape și-i vorbesc
Atât cât inima în piept are să-mi mai bată...

Te iubesc!

Dorul doare

Dor și patimi,
Dorm cu lacrimi,
Dorm cu tine în suspine,
Dormi în mine, în iubire,

În conștiință și-n gândire.

În tot ce am, în tot ce sunt,
În tot ce-am fost, în tot ce ești,
În lacrimi pe care nu le ștergi,
În vise și în dor când pleci.

Sunt doar un om

...și am numai o viață pe care o mor în fiecare zi câte puțin, cu fiecare zi ce trece din ce în ce mai mult.

...și trăiesc prezentul mai mult decât orice pentru că trecutul l-am trăit, iar viitorul va urma să îl trăiesc.

...și nu am găsit niciun sens în această viață, dar chiar și lipsită de sens, am învățat să o savurez până la ultima linguriță, și e dulce.

...și într-un final voi muri și nimic nu va conta din tot ceea ce am fost, ce am făcut sau ce n-am făcut.

...și mă simt bine.

Rememorare

Ea plângea cum n-a mai plâns,
M-a prins în brațe și mi-a spus:

"Să nu iubești cum te-am iubit!"
"Să nu greșești cum am greșit!"
"Să nu mă uiți din al tău gând!"
"Să fii cu mine-n dor când plâng!"

Și-am privit-o lăcrimând,
Gingaș, ștergându-i chipul blând,
M-a prins de mână tremurând,
Prin lacrimi calde-ncet spunând:

"Eu plec acum, dar ține minte:"
"Cu orice gând și orice dor"
"Cu vise care astăzi mor"
"Cu lacrimile care dor"
"Te port în minte"

[...]

Suspin și azi de dorul ei arzând,
ce încă bate-n piept, și doare
când mi-o amintesc plângând...

Și-ncerc să-i scriu o poezie,
Înc-un vers, o amintire,
Fragmente rupte din iubire...
dar e târziu...

Și nu se-ntoarce căci mi-a spus,
Că până-n drumul spre apus,
Mă poartă-n minte și în dor
cu capul sus...

Postmeditare

Mă iubești doar în cuvinte,
şi mă doare, ține minte!

Mă înveţi să lupt, să sper,
tu, soldat cu zeci de flinte,
zaci în mine, n-am scăpare...

Trecem amândoi prin viaţă,
ne gustăm din sevă spinii,
plânge roua-n miez de noapte,
se usucă trandafirii...

Vai, ce dulce nepăsare,
îmi croiesc manta din vise,
mai am un strop de siguranţă,
cât mai sunt porţile-nchise.

Ai plecat, ai luat cu tine
tot ce-n viaţă mi-am dorit.
De la unica speranţă,
la tot ce noi am construit.

Surditate

Din sfera viselor semețe,
Strigă glasul adormit;
Acel glas firav din cete,
Ce nimeni nu l-a auzit.

Cel din gheara rece-a morții,
Din infernul sumbrei seri,
Din locul unde dorm poeții,
Din locul fără primăveri.

Strig tăcut ca valul mării,
Strig tăcut să nu-i rănesc,
Strig mai cald decât toți sorii,
Strig și plâng, și mă trezesc.

Detașare

Curg pastele și plâng raze din țesutul sidefiu,
Învăluit de umbra-mi albă și uitat de propriu-mi fiu,
Transparent precum un suflu și ușor precum un fulg,
Părăsindu-mi absolutul, mă-ndrept lin înspre amurg.

Vin

Venind vuind voind veninul
vinul vinerilor vii,

Vin din vii fără de vină,
vin, și vii.

Cer senin

Cer și plec, cuget încet
cu cerul cert din cearta
cerului ce ceartă, cer pedeapsă;
cer război azi peste noi.

Un cer prea plin, incert, cer lin
o pedeapsă, o iubire ce apasă,
un război cu cuget mare,
cer răbdare, foc și smoală;
cer cer tare ce apasă
pe cordina cervicală.

Cert din cer, încerc să zbier,
certitudine incertă,
cel ce ceartă azi în cerc,
în certul cerului incert,
cer răbdare-ncet și plec...

Dorm, și doare

Dormind dorind dorință-n vise,
Dorul dorurilor doare,
Din dorință și ardoare,
Dorm și dor doruri închise.

Dor de oameni și splendoare,
Dor de dorul dorurilor scrise.
Dorm cu tine dor, și doare;
Dorm cu tine-n lacrimi stinse.
Dorm, și doare...

Acalmie

O fetiță se îneacă... un strigăt... o durere...
Vreau tăcere. Vreau să dorm. Vreau să mor.
Și sunetele pleacă, rămas tăcut cu foaia albă,
Vărs cerneala pe covor... Vreau să mor.
Să cânt din harpă... ce fior...

Stingere

Un cadavru rece greu atârnă într-o sârmă ruginită,
Inima, ca prinsă-n cuie, zace-n pieptu-i răstignită,

Vampiri cleioși, setoși de sânge,

Lipăind hapsâni negrul sânge care plânge,

Ce lent se scurge... Ce frumos... Ce dureros...

Precum o măsea scrâșnită sau o lamă-n palmă-nchisă,

Într-un surd ecou nocturn, zace a mea iubire stinsă...

Repugnare

Ochi albi, priviri cusute,

Un râs sacadat,

Un copil ce plânge cu sânge,

O bătrână ce cade pe-asfalt...

O fată...  un chip frumos,

Un tip legat de glezne,

Fum și-o foaie ruptă,

Un suflu greu, murdar.

O alarmă ce sună prea devreme,

Un ticăit constant,

Un copil ce târăște

un câine mort pe trotuar.

Un sunet static... 

Curent întrerupt...

Un paianjen derutat, 

Un bec spânzurat de-un cablu,
Un surd mieunat... 

Un gândac își face loc în gura 

unei fetițe ce doarme-nfundat.

Un sărut...

O atingere tandră pe sâni,

O lamă care taie,

Un burghiu găurește un cap.

Un chip tăiat.

Mâini tremurânde ce pansează o rană,

Cioburi mestecate,

sânge scuipat...

Zâmbetul ei

→ ea zâmbește-un dor de toamnă, 

    dor de mamă ce te leagă-n vise dulci,

    când vrei să fugi, ea te oprește, 

    îți prinde inima în brațe și-ți șoptește:

    vreau să stai cu mine-n rai, la o vorbă,   

    o poveste, un dor nebun cu mii de fețe, 

    și cartofi din-ăia pai...

→ citește dulce, gingaș zâmbește al său cuget.

    apoi dispare, pierdut cu ochii înspre mare,

    începi s-o cauți, să o strigi, 

    să-i prinzi numele de mână,

    să pășiți tăcuți spre lună,

    și-n iubire s-o cuprinzi.

→ să fiți una cu pământul, 

    două mâini în alte mâini, 

    împărțind în trei sărutul.

    un sărut cu gust de mare, 

    gust de mare dor, și sare 

    înspre tine ca o fiară, 

    devorându-ți absolutul. 

    vai, trecutul, trec ca lutul, 

    de îți trece iar prin față și-ți zâmbește, 

    nu te teme, ci sărută-i cald viitorul 

    în viile de unde-i dorul 

    ce te duce-n alte lumi,

    și adună-n cer încet

    visele pe 'nalte culmi.

→ și ea zâmbește, 

    lin pășește spre cuprinsul din poveste,

    îmi citește-n timp ce dorm...

    și mă trezește...

Imperativ

Ia-mă pe mine în brațele tale,
Ia-mă cu tine în visele goale,
Iarna și vara cuprinse de moarte,
Iar n-am cuvinte când cuget departe,
Să-ți spun ce gândesc,
Să-ți spun ce iubesc.

Ia-mă și fugi,
Ia-te și fugi,
Ascunde-mă-n vise,
Amintește-mă-n rugi,
Veninul stoarce frunți,
Zenit divin ce-ascuți,
Ascuns adânc în munți,
Zadarnică-ncercare,
Încearcă să mă uiți,
Privește-mă și fugi,
Nu uita să lupti,
Nu uita să uiți,
Uită ce asculți.

Rămâi uitată-n mulți!

Șoaptele conștiinței

Ești ce crezi și crezi ce ești, îmi spuse blând.

Și cu pași mărunți, plângând, ea pornește spre mormânt.

Cu conștiința clătinată, cu privirea-ntunecată,
îmi șoptește îndurerată: sunt o fată...

Un simplu gând în conștiința veșnic vie.
În iubire și-n cuvânt, sunt ce sunt.

Iubesc ce cred și cred ce sunt, dragul meu.

Sunt iubire care cade din durere-n vise calde,

din conștiința care moare, plec plângând, un simplu gând...

Era ea

Cum era, nu mai e alta...

Îmi picta tablou din vise,

Punea sare-n răni deschise.

Mă pierdea în dor și patimi, 

Îmi făcea contur din lacrimi

Și-mi spunea că iubea arta.

Povestea ei

E simplă... Zâmbește firav și pășește apăsat; lasă urme... Nu toți cei care au privit-o au remarcat acel zâmbet delicat.

Inima ei? Păi ce să vă spun...? Are vise mari... Ea nu-și soarbe dimineața din cafeauă și tutun!
E un nestemat curat... strălucind iubire în lumina unui dulce soare cald... E pace, dragoste, curaj... scăldată-n linii fine de un sidefiu machiaj... 

Ea nu are teamă de eșec; își mizează fiecare șansă... și câștigă! Nu e interesată de făți-frumoși cu stele-n piept! E rațiunea-ntruchipată într-un chip drăguț de fată...

Ochi verzi... mari... sclipind iubire-n nuanțe tari... Buze fine, ruj deschis... șoapte mici... brațe calde ce le simți... târziu... E speranță din iubire cu rațiune și cuvânt...  Simplu gând... Nu am cuvinte ca să vă descriu... ce dulce e... Duce dulcele-n conștiință... E un dulce atât de dulce, ce-l găsești numai la ea... Este cea mai dulce ființă... Este ea...

Un îngeraș... Se trezește blând, inspiră și pornește prin oraș. Parcul gol, alei cu dor se pierd pe rând sub ai săi pași... Noapte lungă... fură vise... Ce premise?! "Vreau să zbor..." spuse ușor privind în gol... "Vreau să zbor! M-am săturat de acest dor... de postura mea de om. De când eram mică îmi doream să pășesc cu dor prin galaxii... sistem deschis... dulce vers... Stelele, gingașe flori, împletite în spirale într-un elegant decor... Ce univers! Plutesc senin prin pieptul său, și ceru-i blând; niciun demers..." gândea ușor...

Mereu cu mintea-n alte lumi, rătăcită în decor... Ea nu-și întoarce capul când o strigi. E prea ocupată să-și găsească timp. E pierdută-n gânduri mari; nu are timp nici de iubit... E un firav și angelic tandru chip...

Are degetele mici... gând deschis. Își cântă dorul din peniță, și-i târziu... Cântul ei îți cântă-n gânduri, și-ți dorești să fie-aici... Și o strigi... și nu-ți răspunde... te apropii și-o săruți. Ea-și-ntoarce lin privirea și-ți șoptește: "Vreau să scriu! E târziu... dar vreau să scriu...". Și pictează cu penița până-n zori... doar culori... gingaș își strânge-n dinți conștiința, picurând doar nestemate gânduri... și tu dormi...

E tăcută... Ce curaj... să taci, zâmbind îmbrățisându-ți teama ce te scuipă pe obraji. Ce curaj...

Nu e nimeni să audă când doru-i plânge din condei... doar lacrimi de cerneală neagră ce se scurg în picuri grei... Și oftează... "E prea târziu... Pentru cine scriu acum?" își spune-n sine, se ridică și pășește spre sicriu... "Vai, ce drum... Din lacrimile tinereții mele, doar am scris... Iubirea falnicelor stele... Vai ce vis... Acum plec... Las în urmă un mormânt cu dorințele din piept... și acest cânt." 

Se-nvelește-n aripi albe; nu se vrea acum privită... e ostenită... de durere și de chin... glasul ei: un cald suspin... drumul său o cale lungă și-nbibată de venin... Ce corp divin!... Își ia zborul către stele, către cerul cristalin...

Și eu stam și o priveam cu pieptul plin... de iubire și durere... de tristețe și suspin... Din iubire, ca o floare, aripi albe se deschid... Secat de glas, bătăi în pași... zbor și strig, și-n brațe cu un dor nespus o prind... și-i zic: "Să nu mă lași! Am iubire-n ochii lași... și credință, și voință..." și zburăm îmbrățișați... Doi îngerași... Sori mărunți... cer color, aripi de dor... și nori căzuți... zburăm ușor...

Introducere

"Cuvinte smulse din cuget" este un titlu haotic și expresiv care încearcă să definească originea poeziilor de pe acest blog.

În acest prim mesaj doresc să vă urez un sincer "Bun venit!" și să vă prezint sumarul conținutului care urmează să fie postat.

Conținutul blogului va fi împărțit aproximativ proporțional în următoarele două categorii:

1. poezii (90%)
2. altele (10%)

Poeziile sunt creații proprii, având o caracteristică aparte în care se pot găsi urme de ură, dragoste și nebunie, o parte dintre acestea având o încadrare pur lingvistică, reprezentând o alcătuire abstractă de versuri fără semnificații reale sau cu mai multe semnificații posibile. Partea de 10% va conține diverse texte de tip artistic sau informativ.

Fără alte introduceri, vă urez un călduros "Bun venit!" și sper să vă simțiți cât mai bine în compania cuvintelor smulse din cuget.